michaelhaulica

    Am scris azi două articole. Pe care le-am… trimis. Mai am
marţi să predau două. Dar alea-s cu mai multă documentare. Aşa că m-am aranjat
de week-end. Poate-o ţipa vreun pescăruş prin faţa geamului, din cînd în cănd,
să ţină loc de Vamă. Aici ar trebui s-o zic şi pe-aia cu ieşitul pe balcon, numai
că… la etajul 9???!!! Ha! Să iasă cine-a mai ieşit. N-am chef de bunjee jumping
fără coardă. Ce lume, domnule, ce
lume! Nici pe balcon nu-ţi mai poţi face  week-endul.

    Geaba conturi în
bănci – care, oricum, zilele astea-s inoperabile -, dacă n-ai cu ce le umple.
Se zice că totuşi aş avea de luat ceva bani. De-ajuns pentru un week-enduţ. Sau
pentru… Sau pentru… Uf!

    Şi prologul ăla
la carte, care nu mai vine… A mai picat un mit: ăla care spune că ajunge să
mă aşez la masă ca să scriu. Uite că mă tot aşez la masă (ei, am făcut-o de
vreo două ori) şi n-am scris. Îl tot încerc, îl tot pipăi… şi nimic.
Nimicuţa.

    Ei, o să vină el.
E undeva în deşte. Dar frumos ar fi să-l termin pînă vine editorul cu banii de
avans, nu? Măcar aşa, ca să respectăm contractul.

    ŞI SĂ SCAP NAIBII
DE CARTEA ASTA, CA S-O TERMIN PE-AILALTĂ!

    Azi mi-am propus să termin articolul pentru OC, dar
nu prea am tragere. Nu mă înţeleg cu Raluca P., colecţia lor îmi pare
cam bătrînicioasă – ea zice că nu, nu ne ocupăm numai de clasici, avem
şi moderni, nu-s toţi autorii de-acum o sută de ani… Şi mi-l dă ca
exemplu pe Lovecraft. Dar ăsta a murit în ‘37, fato! În fine…
Prospătura e Bradbury, cu o carte apărută în 1953. Nici eu nu eram
născut pe vremea aia.

    Şi am cam intrat în priză şi cu cartea. Aşa că o
veste bună tot am: ne vedem la Gaudeamus la lansare. Cred că am
stabilit titlul, dar nu e 100%. Sigur voi fi doar cînd o să trimit
manuscrisul la editură. Al naibii prolog! Tot nu ştiu de unde să-l
apuc…

    Pasaj de trecere va apărea în Familia,
numărul 7-8, cel dublu de peste vară. Mai rămîn doar două texte
fecioare în cartea aia… Dar bucuria e să ai cartea în mînă, s-o
citeşti seara, s-o ai lîngă tine pe noptieră…

    Am luat Durerea de Marguerite Duras şi chiar
m-am apucat de citit. Parcă mi-e dor de cucoana asta… Mi-e dor să
citesc lucruri pentru mine, pentru sufleţelul meu. E urît să citeşti pe
bani. Urît, da’ sănătos…

    Am terminat Secretul culorii pure
de Federico Andahazi, RAO (colecţia RAO contemporan), 2005, trad. Ileana
Scipione. O carte poliţistă – dacă vrem musai s-o încadrăm undeva, deşi miza nu
este prinderea criminalului… Două şcoli de pictură, Florenţa (maestrul
Francesco Monterga) şi Bruges (fraţii Dirk şi Greg van Mander) şi concurenţa
dintre ele în aflarea secretului „culorii pure“. Sînt şi cîteva crime,
răsturnări de situaţie… Nu cazi pe spate, dar te prinde. Ca şi prima carte a
argentinianului, publicată în aceeaşi colecţie în 2003, Anatomistul.

    Doar un citat voi da, de la final, cînd Monterga orbeşte văzînd culoarea
pură, moment în care vede toate tablourile care au fost şi care vor fi:

    „Am
văzut cupola unei capele şi arătătorul Domnului insuflînd viaţă primului om,
surîsul şovăielnic al unei femei pe fondul unui rai prăpăstios, cele mai
minunate perspective trasate vreodată de mîna omului şi scări ce urcau şi
coborau totodată, la nesfîrşit. L-am văzut pe Saturn devorîndu-şi fiii şi o ceată
de oameni ucişi cu arme nemaiauzite, un pumnal retezînd o ureche şi un ogor cu
floarea-soarelui nepereche, catedrala Notre Dame repetată, aceeaşi şi diferită,
după cum se roatea soarele, faleze prăvălindu-se în mare şi negrii codri saxoni
singuratici, femei vesele, despuiate, cu nădejdile pierdute în lupanarele
viitorului depărtat şi sordid, un peisaj diurn în toiul nopţii şi o uliţă nocturnă
sub cerul amiezii, vaci sîngerînde agăţate în cămările din dosul casei,
vîrstele femeii şi culori fără sens, un pictor în apa unei oglinzi şi o familie
regală incognito, un cal diform scoţînd o limbă diformă în haosul diform din
pustiita Guernica iberică de departe“.

    Întrebare: care sînt tablourile la care
Andahazi se referă în acest text?

    Am citit, zilele astea, două interviuri: un scriitor,
Mircea Cărtărescu (Jurnalul Naţional, 15.06), şi un regizor, Andrei Şerban
(Observator Cultural, nr.15, 16.06). La un moment dat, amîndoi spun cam acelaşi
lucru: „Cred însă că un om ar trebui să-şi păstreze pînă la capăt, ca pe o
comoară de mare preţ, iresponsabilitatea, acea trăire cu capul în nori, acea călcare
pe nori. Cred că tot ce s-a construit adevărat şi minunat pe lumea asta s-a construit
pe nori şi nu pe pămînt“ (Cărtărescu) şi „După ce am
lucrat cu Peter Brook, în anul care mi-a schimbat viaţa, în 1971, n-am mai
putut să fac teatru ca înainte, aruncîndu-mă inconştient într-un fel de aventură
sub apă sau prin aer. A trebuit să fiu cu picioarele pe pămînt. Cu picioarele
pe pămînt şi cu capul în sus, într-un fel de relaţie între pămînt şi cer“
(Şerban).

    Poate că numai aşa, cu picioarele pe pămînt şi cu capul în
nori ne putem dezlipi de realitate, de o anumită faţă a ei, cea vizibilă mai mult
în jurnalele tv, pentru a putea vorbi despre lucrurile simple şi eterne. Pînă
la urmă, oricum o luăm, se ajunge la simplitate. La esenţe. Cînd eşti tînăr
vrei să şochezi, vrei să-ţi arăţi muşchii, vrei să le spui tuturor, ca un
copil: „vezi cum pot io?“ Cu vîrsta îţi dai seama că nu sînt decît cîteva
lucruri de spus. Puţine şi aceleaşi. Şi că cel mai bine o faci cînd spui
lucrurilor pe nume. Clar, direct, sincer. Mă rog, cît de sinceră poate fi arta.
Poate aşa se explică succesul enorm al cărţii lui Cărtărescu, De ce iubim
femeile.

    Parcă sîntem în bancul ăla cu rabinul şi cu evreul care se
simte sufocat în casa lui cea mică. Dar după ce bagă toate animalele în casă
şi, apoi, le scoate, se simte liber. Aşa şi noi: după ce toată viaţa inventăm
feluri de a spune cît mai înzorzonate şi fistichii cu care să îmbrăcăm alea
două vorbe pe care le avem de spus, la urmă descoperim America: ceea ce avem de spus sînt chiar
alea două vorbe pe care atîta ne-am străduit să le ascundem…

    E greu să fii simplu; cere timp şi migală…