Vremea zăpuşelii – 4
Marţi, August 24th, 2004 4.
William Lotek Sendai-Seven mai priveşte o dată, recunoscător, posterul cu
William Gibson, îşi desprinde sticul pe care îl păstrează întotdeauna la gît,
pe un şnur de piele, îl înfige în unitate şi salvează blogul.
William Gibson, îşi desprinde sticul pe care îl păstrează întotdeauna la gît,
pe un şnur de piele, îl înfige în unitate şi salvează blogul.
Din stradă se aude, pentru a cîta oară?, glasul sidirromului:
– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!
Două case mai încolo, chiar sub ferestrele lui Sandii, William Sandii Zeiss-Ikon
pe numele ei de gibson, cişmeaua picură leneş, stropii se preling spre pămînt,
elastici, aşa face apa asta groasă, dacă ar avea mîini şi picioare s-ar ţine strîns
de gura ţevii, parcă ştie că, o dată căzută în pulberea de pe stradă, aceasta
o va înghiţi de parcă nici n-a fost. Apoi, deodată, ţîşneşte şuvoi ca şi cînd
o mînă nevăzută ar fi învîrtit robinetul înţepenit de ani şi ani, şi acum e rîndul
apei să-şi rîdă de colb, să-l transforme în noroi, să-l întindă, să-l răsucească,
să-l împingă la vale. Pe poarta casei iese o arătare neagră care, în aceeaşi clipă,
din aerul încins, din apa curgînd, se materializează lîngă cişmea. E Trinity,
pisica aia ţicnită pe care o ştiu toţi, aia care mănîncă ciorbă, aia care adună
chiştoacele de ţigară din scrumiere, aia care, la opt dimineaţa, la unu, la şase
şi la unşpe noaptea zbiară miu! miu! miu! miu! pînă vine cineva la ea şi îi dă
să mănînce. În timp ce mănîncă mormăie, scuipă, pufneşte şi nimeni nu îndrăzneşte
s-o deranjeze, nimeni, nici Matrix Reloaded, nici MP3, motanii negri tuci, cu
cîte o mustaţă albă, care-şi fac şi ei veacul pe-acolo, poate chiar la Sandii,
cine ştie? Pisica întinde o lăbuţă spre jetul de apă, vrînd parcă să-l agaţe,
să fugă cu el undeva, într-un loc numai de ea ştiut, întinde şi cealaltă lăbuţă,
nu, nu vrea să fugă cu şuvoiul, vrea doar să bea. Pînă la urmă intră cu totul
sub jet, cu gura deschisă, jucîndu-se cu el, ţopăind cu apa curgînd pe ea, e udă
fleaşcă şi de la o fereastră se aude un glas de femeie:
pe numele ei de gibson, cişmeaua picură leneş, stropii se preling spre pămînt,
elastici, aşa face apa asta groasă, dacă ar avea mîini şi picioare s-ar ţine strîns
de gura ţevii, parcă ştie că, o dată căzută în pulberea de pe stradă, aceasta
o va înghiţi de parcă nici n-a fost. Apoi, deodată, ţîşneşte şuvoi ca şi cînd
o mînă nevăzută ar fi învîrtit robinetul înţepenit de ani şi ani, şi acum e rîndul
apei să-şi rîdă de colb, să-l transforme în noroi, să-l întindă, să-l răsucească,
să-l împingă la vale. Pe poarta casei iese o arătare neagră care, în aceeaşi clipă,
din aerul încins, din apa curgînd, se materializează lîngă cişmea. E Trinity,
pisica aia ţicnită pe care o ştiu toţi, aia care mănîncă ciorbă, aia care adună
chiştoacele de ţigară din scrumiere, aia care, la opt dimineaţa, la unu, la şase
şi la unşpe noaptea zbiară miu! miu! miu! miu! pînă vine cineva la ea şi îi dă
să mănînce. În timp ce mănîncă mormăie, scuipă, pufneşte şi nimeni nu îndrăzneşte
s-o deranjeze, nimeni, nici Matrix Reloaded, nici MP3, motanii negri tuci, cu
cîte o mustaţă albă, care-şi fac şi ei veacul pe-acolo, poate chiar la Sandii,
cine ştie? Pisica întinde o lăbuţă spre jetul de apă, vrînd parcă să-l agaţe,
să fugă cu el undeva, într-un loc numai de ea ştiut, întinde şi cealaltă lăbuţă,
nu, nu vrea să fugă cu şuvoiul, vrea doar să bea. Pînă la urmă intră cu totul
sub jet, cu gura deschisă, jucîndu-se cu el, ţopăind cu apa curgînd pe ea, e udă
fleaşcă şi de la o fereastră se aude un glas de femeie:
– Fă, ţicnito! Ţie nu ţi-a spus nimeni pînă acum că eşti pisică şi pisicilor
nu le place apa? Uită-te la motanii ăia, îi vezi? Nu-i vezi, normal. Ăia nu se
cred cîini…
nu le place apa? Uită-te la motanii ăia, îi vezi? Nu-i vezi, normal. Ăia nu se
cred cîini…
Sandii? Sandii să fie? Nuuu…. Nu poate fi ea. Sandii stă în casă, cu tastatura
pe genunchi, scriindu-şi romanul, ăla din care pîrleşte în fiecare zi cîte un
capitol, ăla pe care-l adună colecţionarii, aspiranţii la statutul de gibson şi
bogătanii care-şi construiesc pereţi de sidiuri.
pe genunchi, scriindu-şi romanul, ăla din care pîrleşte în fiecare zi cîte un
capitol, ăla pe care-l adună colecţionarii, aspiranţii la statutul de gibson şi
bogătanii care-şi construiesc pereţi de sidiuri.
E zăpuşeală, e vremea pîrlitului, a arsului, e ora la care prin Cuiburi se
adună lansatorii frecîndu-şi mîinile, mîngîindu-şi buzunarele, “să vină sidiurile,
să dăm cu ele-n populaţie!”. Şi sidiurile vin, tot vin, îşi descarcă marfa în
Reţea, năvălind apoi prin sîrme în monitoare sau direct în creierele mufiştilor
deja dependenţi…
adună lansatorii frecîndu-şi mîinile, mîngîindu-şi buzunarele, “să vină sidiurile,
să dăm cu ele-n populaţie!”. Şi sidiurile vin, tot vin, îşi descarcă marfa în
Reţea, năvălind apoi prin sîrme în monitoare sau direct în creierele mufiştilor
deja dependenţi…
Unii pîrlesc materialul, alţii îl ard pe sidiuri, alţii îl lansează în Reţea,
alţii îl citesc, îl comentează. Aşa merg lucrurile. Aşa merg lucrurile în lumea
profeţită de William Gibson – după unii, după ceilalţi lumea asta n-are nici o
legătură cu el, lumea fiind mult mai caldă, mai luminoasă, mai acceptabilă.
alţii îl citesc, îl comentează. Aşa merg lucrurile. Aşa merg lucrurile în lumea
profeţită de William Gibson – după unii, după ceilalţi lumea asta n-are nici o
legătură cu el, lumea fiind mult mai caldă, mai luminoasă, mai acceptabilă.
(va urma)
