Vremea zăpuşelii – 3b
Vineri, August 20th, 2004 Ei, non-gibsonii, nu pîrlesc. Nu scriu, nu desenează, nu compun cîntece.
N-au nimic de ars. N-au nimic de arătat celorlalţi. Nu se trezesc dimineaţa cu
gîndul ăla înfiorător “ce mai pîrlesc azi? ce mai pîrlesc azi?”. Au tot timpul
din lume. Ei îşi trăiesc viaţa la suprafaţă, la vedere. În lumea reală. Şi-atunci,
cum de-a venit tocmai la mine ca să ne-o tragem?! Asta nu pot pricepe. Ea n-are
ce face toată ziua decît să şi-o pună cu cine vrea muşchii ei, cu alţii care n-au
altă treabă decît să şi-o pună cu cine vrea muşchii lor. Ce caută ea în camera
mea?!
N-au nimic de ars. N-au nimic de arătat celorlalţi. Nu se trezesc dimineaţa cu
gîndul ăla înfiorător “ce mai pîrlesc azi? ce mai pîrlesc azi?”. Au tot timpul
din lume. Ei îşi trăiesc viaţa la suprafaţă, la vedere. În lumea reală. Şi-atunci,
cum de-a venit tocmai la mine ca să ne-o tragem?! Asta nu pot pricepe. Ea n-are
ce face toată ziua decît să şi-o pună cu cine vrea muşchii ei, cu alţii care n-au
altă treabă decît să şi-o pună cu cine vrea muşchii lor. Ce caută ea în camera
mea?!
Nu ştiu cît am reuşit să gîndesc atunci din toate astea. În două minute eram
în pat, eu pe spate, cu mîinile şi picioarele întinse ca omul ăla al lui Leonardo,
cu ea înfiptă în centrul meu geometric… Nu mai vedeam nimic altceva decît faţa
ei şi posterul cu William Gibson.
în pat, eu pe spate, cu mîinile şi picioarele întinse ca omul ăla al lui Leonardo,
cu ea înfiptă în centrul meu geometric… Nu mai vedeam nimic altceva decît faţa
ei şi posterul cu William Gibson.
Aşa cum a fost toată viaţa mea. Femei şi William Gibson. William Gibson şi
femei. M-am lăsat călărit de ele şi eu pătrundeam în acele momente prin ochii
Întemeietorului, în lumea lui. Prin poster. Prin perete. Prin lumile virtuale,
în lumea lui. În lumea pe care a descifrat-o pentru noi. Pe care a profeţit-o.
Simţeam, de fiecare dată, cum ele îşi descarcă în mine sutele de mega de amintiri,
le vedeam, le ştiam, le simţeam toate alea ale lor, toate alea pe care nici un
bărbat pînă la mine n-a putut să le simtă. De ce? DE CE? – mă întrebam, de ce
eu, tocmai eu? Poate că durerile le sînt date femeilor pentru a fi conştiente
că ele sînt cele care duc mai departe viaţa umanităţii, că fără durere nimic nu
e, nimic nu se poate naşte, nimic nu poate dăinui. Dumnezeu, sau cine ne-o fi
creat, a pus în ele durerea, le-a dat lor durerea poate pentru că nu a avut suficientă
încredere în noi, bărbaţii, sau poate ca o compensare a celor pătimite de Fiul
Său…
femei. M-am lăsat călărit de ele şi eu pătrundeam în acele momente prin ochii
Întemeietorului, în lumea lui. Prin poster. Prin perete. Prin lumile virtuale,
în lumea lui. În lumea pe care a descifrat-o pentru noi. Pe care a profeţit-o.
Simţeam, de fiecare dată, cum ele îşi descarcă în mine sutele de mega de amintiri,
le vedeam, le ştiam, le simţeam toate alea ale lor, toate alea pe care nici un
bărbat pînă la mine n-a putut să le simtă. De ce? DE CE? – mă întrebam, de ce
eu, tocmai eu? Poate că durerile le sînt date femeilor pentru a fi conştiente
că ele sînt cele care duc mai departe viaţa umanităţii, că fără durere nimic nu
e, nimic nu se poate naşte, nimic nu poate dăinui. Dumnezeu, sau cine ne-o fi
creat, a pus în ele durerea, le-a dat lor durerea poate pentru că nu a avut suficientă
încredere în noi, bărbaţii, sau poate ca o compensare a celor pătimite de Fiul
Său…
Pfui! Cu siguranţă că am luat-o razna, jur să nu mai las niciodată să trecă
şase luni fără să. Fără să mă.
şase luni fără să. Fără să mă.
– Cornelia, ah, Cornelia…
S-a prăbuşit lîngă mine şi n-am ştiut nici atunci, cum n-am ştiut niciodată,
de cîte ori am fost cu vreo femeie, cine de cine s-a folosit, care dintre noi
a avut mai mult de cîştigat, dacă de cîştig poate fi vorba…
de cîte ori am fost cu vreo femeie, cine de cine s-a folosit, care dintre noi
a avut mai mult de cîştigat, dacă de cîştig poate fi vorba…
M-a mai sărutat o dată pe umărul drept, pe urma lăsată de dinţii ei…
Cînd? Cînd m-a muşcat în halul ăsta, aveam să mă întreb mai tîrziu, atunci
cînd m-am privit în oglinda de la baie şi muşcătura ei era singura dovadă că ea
fusese aici, singura dovadă că nu înnebunisem de singurătate, cînd m-am gîndit
că poate singurătatea îmi fusese dată aşa cum femeilor le era dată durerea, că
poate singurătatea nu era decît calea pe care ajungeam într-un fel la El, indiferent
cine o fi El…
cînd m-am privit în oglinda de la baie şi muşcătura ei era singura dovadă că ea
fusese aici, singura dovadă că nu înnebunisem de singurătate, cînd m-am gîndit
că poate singurătatea îmi fusese dată aşa cum femeilor le era dată durerea, că
poate singurătatea nu era decît calea pe care ajungeam într-un fel la El, indiferent
cine o fi El…
…apoi a plecat. Pentru că asta-i meseria femeilor: să plece. Pleacă, uneori,
chiar şi atunci cînd rămîn lîngă tine.
chiar şi atunci cînd rămîn lîngă tine.
Sînt două ore de cînd a plecat şi nu încetez să mă minunez de toate cîte mi se
întîmplă, de viaţa asta care e rînduită după nişte legi al căror înţeles mereu
îmi scapă, oricît m-aş chinui să-l descifrez în cîntecul păsărilor sau în căderea
frunzelor, în primii fulgi de zăpadă sau în zvîcnetul sîngelui, zvîcnet care se
potoleşte la fel de brusc cum începe, de parcă nici n-ar fi fost, de parcă nici
n-ar exista aşa ceva, deşi ştiu bine că nici o secundă din viaţa noastră nu contează
mai mult ca acele clipe în care dăm în clocot, în care, uneori, pare că ne dăm
seama de ce avem sîngele cald şi de ce atunci cînd murim sîngele ne îngheaţă,
că asta e moartea, de fapt, clipa în care ne îngheaţă sîngele, clipa în care nu
ne mai dorim nimic, în care nimeni şi nimic nu ne mai poate face să dăm în clocot…
întîmplă, de viaţa asta care e rînduită după nişte legi al căror înţeles mereu
îmi scapă, oricît m-aş chinui să-l descifrez în cîntecul păsărilor sau în căderea
frunzelor, în primii fulgi de zăpadă sau în zvîcnetul sîngelui, zvîcnet care se
potoleşte la fel de brusc cum începe, de parcă nici n-ar fi fost, de parcă nici
n-ar exista aşa ceva, deşi ştiu bine că nici o secundă din viaţa noastră nu contează
mai mult ca acele clipe în care dăm în clocot, în care, uneori, pare că ne dăm
seama de ce avem sîngele cald şi de ce atunci cînd murim sîngele ne îngheaţă,
că asta e moartea, de fapt, clipa în care ne îngheaţă sîngele, clipa în care nu
ne mai dorim nimic, în care nimeni şi nimic nu ne mai poate face să dăm în clocot…
Da, mi-e dor de Cornelia, au trecut de-abia două ore şi mîinile mele, carnea
mea tînjesc după ea, e ceva în mine care a rămas parcă desperecheat în clipa în
care ea a ieşit pe uşă, mi-e greu fără ea, tresar la orice zgomot, la orice pîrîit
de mobilă, de parcă ar fi ea, călcînd cu tălpile goale pe podele, orice umbră
aruncată pe perete de lumina care se ia la trîntă cu firele de praf mă face să
întorc capul, de parcă ar fi umbra lăsată de ea cînd s-a ridicat de pe mine şi
s-a dus la baie, toate celulele corpului meu o strigă, o laudă, o cheamă, o cheamă,
da, pentru că a pus capăt singurătăţii mele, fie şi temporar – dar temporare sînt
toate pe lumea asta, nu? -, pentru că a făcut încă o dată să-mi dea în clocot
sîngele, pentru că, în braţele ei, m-am simţit încă o dată viu, viu, viu.
mea tînjesc după ea, e ceva în mine care a rămas parcă desperecheat în clipa în
care ea a ieşit pe uşă, mi-e greu fără ea, tresar la orice zgomot, la orice pîrîit
de mobilă, de parcă ar fi ea, călcînd cu tălpile goale pe podele, orice umbră
aruncată pe perete de lumina care se ia la trîntă cu firele de praf mă face să
întorc capul, de parcă ar fi umbra lăsată de ea cînd s-a ridicat de pe mine şi
s-a dus la baie, toate celulele corpului meu o strigă, o laudă, o cheamă, o cheamă,
da, pentru că a pus capăt singurătăţii mele, fie şi temporar – dar temporare sînt
toate pe lumea asta, nu? -, pentru că a făcut încă o dată să-mi dea în clocot
sîngele, pentru că, în braţele ei, m-am simţit încă o dată viu, viu, viu.
Atunci am înţeles că, în această dimineaţă, William Gibson mi-a ascultat
ruga şi mi-a dat subiectul pentru blogul de azi.
ruga şi mi-a dat subiectul pentru blogul de azi.
